Forscope

Cum software-ul secundar ajută companiile să-și atingă obiectivele ESG și să extindă durata de viață a IT-ului

Software-ul secundar oferă companiilor o alternativă sustenabilă la ciclurile de upgrade impuse de furnizori. Prin prevenirea înlocuirii premature a hardware-ului și reducerea emisiilor din lanțul de aprovizionare (Scope 3 conform CSRD), licențele pre-deținute acționează ca o soluție IT circulară practică, care echilibrează economiile de costuri, securitatea și obiectivele ESG.

Dezbaterea privind amprenta de carbon a tehnologiilor digitale se concentrează adesea pe consumul de energie electrică în centrele de date. În realitate, însă, o decizie aparent de rutină despre modul în care o companie abordează achiziția de software și investițiile hardware aferente poate avea, de asemenea, un impact profund. Într-o perioadă în care companiile își declară cu mândrie angajamentul față de sustenabilitate și responsabilitate socială corporativă prin inițiative ESG, o strategie IT bine gândită deține un potențial neexploatat de a reduce emisiile de carbon și de a conserva resursele materiale.

Aplicațiile, sistemele de operare și serviciile cloud din ce în ce mai sofisticate cresc cerințele privind puterea de calcul, memoria, stocarea și infrastructura de rețea. Atunci când computerele sau serverele funcționale nu mai îndeplinesc aceste cerințe pur și simplu din cauza unei noi versiuni de software, costul actualizării nu este singura consecință. Compania accelerează, de asemenea, rotația hardware-ului, ceea ce reprezintă o parte semnificativă din amprenta ecologică totală a IT-ului.

Tocmai aici converg trei domenii care au fost mult timp abordate izolat: ESG (Environmental, Social, and Governance – un set de criterii utilizate pentru a evalua impactul și sustenabilitatea unei companii), securitatea și gestionarea licențelor software. Software-ul secundar intră în această discuție ca un instrument care oferă companiilor mai multă libertate de a lua decizii raționale de upgrade bazate pe nevoile reale, mai degrabă decât pe ciclurile de produs sau de vânzări impuse de producători.

IT-ul are o amprentă de carbon dincolo de priză

Tehnologiile digitale pot părea intangibile, dar fiecare aplicație, bază de date, serviciu cloud sau căsuță poștală rulează pe o infrastructură fizică – computere, servere, matrice de discuri și centre de date. Operarea acestora consumă energie, dar chiar și înainte de asta, fiecare dispozitiv a trebuit să fie fabricat. Procesele implicate – extracția materiilor prime, fabricarea componentelor și transportul – generează ceea ce sunt cunoscute sub numele de emisii încorporate.

Acest principiu se reflectă în metodologia Software Carbon Intensity (SCI). SCI evaluează intensitatea de carbon a software-ului ca o combinație de:

Acesta nu este doar un exercițiu academic. Standardizată ca ISO/IEC 21031:2024, metodologia SCI servește ca un cadru practic pentru organizații pentru a măsura și reduce emisiile serviciilor digitale.

Software-ul poate scurta durata de viață a hardware-ului

Un fenomen comun în relația hardware-software este obsolescența psihologică sau indusă de software. Aceasta apare atunci când un dispozitiv este retras nu pentru că a încetat fizic să funcționeze, ci pentru că nu mai poate susține cerințele noului software, își pierde suportul producătorului, nu are actualizări de securitate sau își pierde compatibilitatea cu servicii mai noi.

Cadrul european pentru TIC acoperă întregul ciclu de viață al tehnologiilor digitale, iar studiile de specialitate confirmă că software-ul influențează semnificativ consumul de energie și ritmul de înlocuire a hardware-ului. De exemplu, un studiu evaluat de experți (Sustainable software products – Towards assessment criteria for resource and energy efficiency) demonstrează că impactul software-ului asupra mediului poate fi urmărit prin două fluxuri interconectate:

  1. Consumul de energie: Puterea absorbită de hardware în timpul rulării software-ului.

  2. Lanțul de aprovizionare hardware: Hardware-ul fizic pe care organizațiile trebuie să-l achiziționeze, să-l întrețină și, în cele din urmă, să-l elimine pentru a rula acel software.

Software-ul nu este, prin urmare, doar un strat digital care se așează peste hardware; în mare măsură, el determină cât timp hardware-ul rămâne utilizabil și cât de repede o companie îl va înlocui.

Factorii de decizie europeni împărtășesc preocupările legate de obsolescența indusă de software. Un studiu pregătit pentru Comisia Europeană, ca parte a pregătirilor pentru ecodesign, evidențiază factorii legați de software care scurtează durata de viață a electronicelor. Printre motivele cheie se numără încetarea suportului tehnic, lipsa actualizărilor de securitate sau închiderea serviciilor cloud necesare pentru operarea unui produs.

Acest lucru nu înseamnă că fiecare nouă versiune de software reprezintă un pericol pentru mediu; actualizările sunt adesea esențiale. Problema constă în obiceiul automat de a înlocui hardware-ul sau licențele pur și simplu pentru că ciclul de afaceri sau de produs al unui furnizor s-a schimbat, fără a evalua nevoile operaționale reale sau a estima durata de viață rămasă a infrastructurii existente.

Raportarea ESG: voluntară și obligatorie

În ultimii ani, companiile europene au adoptat din ce în ce mai mult practici de afaceri responsabile și sustenabile, încorporându-le în strategiile lor ESG. La nivelul UE, raportarea ESG este încadrată de Directiva privind Raportarea de Sustenabilitate Corporativă (CSRD). CSRD impune companiilor desemnate (în urma ajustărilor de reglementare, domeniul de aplicare vizează în principal companiile cu peste 1.000 de angajați și o cifră de afaceri netă anuală care depășește 450 de milioane de euro) să raporteze impactul operațiunilor lor asupra mediului și social, riscurile și oportunitățile de sustenabilitate și practicile lor de management. Central în acest sens este principiul dublei materialități, unde companiile evaluează nu numai modul în care problemele climatice și sociale le afectează afacerea, ci și modul în care afacerea lor afectează societatea și mediul.

Chiar dacă raportarea ESG rămâne voluntară pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), presiunea de a furniza date fiabile privind amprenta de carbon și gestionarea mediului le afectează și pe acestea. Întreprinderile mari care raportează emisii pe întregul lor lanț de aprovizionare necesită date detaliate de la furnizorii lor. Mai mult, solicitări similare de informații vin din ce în ce mai mult de la bănci, investitori, companii de asigurări și autorități de achiziții publice.

Din perspectiva IT-ului corporativ, standardul ESRS E1 (axat pe schimbările climatice) este deosebit de relevant, abordând emisiile Scope 1, Scope 2 și Scope 3:

Liderii din industrie măsoară deja emisiile IT

Dezbaterea în jurul IT-ului sustenabil se extinde. Dincolo de energia regenerabilă, răcirea centrelor de date și serverele eficiente, aceasta atinge din ce în ce mai mult software-ul – calitatea sa, cerințele de sistem, modelele de licențiere, suportul furnizorului și puterea sa de a extinde sau scurta durata de viață a hardware-ului.

Ambele exemple oferă o concluzie pentru organizațiile de orice dimensiune: nu poți gestiona ceea ce nu măsori. Pentru a face primul pas, companiile nu trebuie să calculeze imediat amprenta precisă a fiecărei componente; simpla auditare a numărului de dispozitive implementate, a duratei de funcționare a acestora, a serverelor active, a numărului de licențe neutilizate și a achizițiilor IT strict necesare oferă un punct de plecare solid.

Software-ul secundar ca parte a IT-ului circular

Aici intervin licențele software secundare (folosite). Deși software-ul secundar nu este o soluție universală pentru amprenta ecologică a IT-ului, iar achiziționarea unei licențe folosite nu reduce automat emisiile cu o cantitate fixă de CO₂, acesta reprezintă o componentă legitimă a gestionării circulare a activelor digitale.

Prin reutilizarea licențelor perpetue existente, în loc să le lase neutilizate la proprietarii originali, software-ul secundar permite organizațiilor să:

Pentru firmele de producție, spitale, școli, instituții publice și companiile care operează tehnologii industriale, compatibilitatea cu versiunile software vechi este adesea vitală. Înlocuirea unei aplicații necesită frecvent actualizarea computerelor, serverelor, perifericelor și mașinilor de producție asociate. Licențele perpetue secundare permit organizațiilor să facă tranziția treptat, extinzând upgrade-urile pe o perioadă de timp dictată de cerințele tehnice, economice și de securitate, mai degrabă decât de programele furnizorilor. În schimb, vânzarea licențelor perpetue neutilizate se aliniază principiilor economiei circulare prin readucerea activelor digitale în uz productiv.

Echilibrul între longevitate și securitate

Securitatea rămâne o cerință absolută. Rularea unui software învechit, nesuportat, fără actualizări de la furnizor, introduce riscuri severe de securitate cibernetică și conformitate. O strategie IT solidă nu înseamnă nici extinderea orbească a duratei de viață a sistemelor învechite, nici achiziționarea automată a fiecărei noi versiuni. În schimb, se bazează pe evaluări structurate conform unor criterii cheie:

O evaluare poate dezvălui că upgrade-ul este calea corectă, deoarece un nou sistem reduce semnificativ consumul de energie, îmbunătățește securitatea sau optimizează utilizarea resurselor. Cu toate acestea, decizia respectivă provine din date, nu din presupunerea că „mai nou” este automat „mai bun”.

În egală măsură, calea optimă poate implica utilizarea software-ului secundar pentru a extrage valoare maximă din activele digitale existente, a evita achizițiile inutile și a moderniza infrastructura într-un ritm sustenabil. Adevărata sa valoare nu constă într-o promisiune generală „verde”, ci în oferirea unui control mai mare organizațiilor pentru a gestiona IT-ul cu discernământ, aliniind bugetul, securitatea, obligațiile legale și impactul asupra mediului.